Așezările rupestre din Munții Buzăului – descoperind Țara Luanei

autor: Patricia

Data: august 2018

Buzăul este presărat de locuri unice, fascinante, intrigante, care au dat naștere unor legende și povești pline de mister. Ne-am aventurat și noi pe plaiuri buzoiene să descoperim vulcani noroioși, trovanți misterioși, focuri vii și tabere de sculptură… toate fascinante și bine ascunse. Și am lăsat la urmă unul din fenomenele ce de mult doream să le descoperim: așezările rupestre din Munții Buzăului.

Zona este fascinantă, în munții din nordul județului Buzău fiind descoperite un număr mare de complexe rupestre ce au fost săpate în stâncă (peste 30 la număr), unele se pare că ar fi fost locuinte din preistorie, iar majoritatea dintre ele au folosite drept chilii de sihaștri sau au fost amenajate ca lăcașuri de cult creștin.

Incertitudinea legată de vechimea acestor așezări și ineditul lor a făcut ca în jurul acestora să se creioneze diverse legende, povești și presupuneri ce atrag curiozitatea călătorilor ce doresc să descopere bizarul acestui loc. Asta dacă află din timp despre ele, căci informații prea multe nu găsești, iar infrastructura rutieră și turistică nu prea îți vin în ajutor. În cazul nostru dorința de a explora acest areal a învins incertitudinea legată de lipsa informațiilor clare legate de un posibil traseu de vizitare și bine am făcut căci recompensa a fost pe măsură. 🙂

Am ales să vizităm așezările rupestre de la Nucu-Bozioru și complexul rupestru de la Aluniș, fiind cele despre care aveam mai multă informație și fiind și cele mai cunoscute.

Zis și făcut, mai trebuia doar să ajungem prin zonă. Am ales ruta Pătârlagele – Colți spre a ne apropia de areal, cu dorința de a ne caza în apropiere. Drumul, asemeni altor zone vizitate de noi prin județul Buzău, nu e într-o stare prea bună, fiind porțiuni unde asfaltul lipsește cu desăvârșire, deci se parcurge cu răbdare. Odată ajunși în localitatea Colți, a trebuit să dăm dovadă de și mai multă răbdare și atenție, căci a trebuit să urcăm până în Aluniș unde am găsit cazare. Drumul e în pantă, cu asfalt brăzdat de ape sau fără asfalt, depinde de porțiuni. Nu bănuiam că drumul acesta era un fel de antrenament pentru drumul spre Nucu. Ne gândeam că ne par nouă mai ciudate drumurile astea din cauza nopții, poate pe zi par mai prietenoase. 😛

Așezările rupestre la Nucu

Dimineața ne găsea pregătiți de traseu, cu informații completate prin bunăvoința doamnei Diana Gavrilă, ghid local și custode la Muzeul Chihlimbarului din Colți . Și am pornit la drum spre Nucu pe drumul comunal neasfaltat foarte pitoresc și foarte îngust pe alocuri, ce îți permite să privești pe geam tihnit, distanța de 17 km dintre Aluniș și Nucu fiind parcursă în aproximativ o oră. Partea cu privitul pe geam se exclude dacă ești șofer sau dacă ai emoții că la oricare curbă ar putea veni o altă mașină din față ce ar presupune ceva logistică de a trece unul pe lângă altul. 🙂

Ajunși în Nucu, coborâm o stradă cu pantă destul de accentuată și chiar în față observăm panoul ce anunță intrarea pe traseul tematic „Drumul Luanei”, unde am și parcat. Aici teoretic s-ar plăti o taxă de vizitare, însă nu a fost nimeni care să ne ceară asta. Așadar am pornit în explorare!

Traseu: satul Nucu – Poiana Cozanei – Chilia lui Dionisie Torcătorul – Fundul Peșterii – Bisericuța lui Iosif – Agatonul Vechi – Agatonul Nou – Crucea Spătarului – Lacul Mistreților – Fundătura – satul Nucu

• marcaj:  – nu există marcaj coerent pe circuitul prezentat, se urmăresc potecile ce pe alocuri sunt destul de evidente. Pe anumite porțiuni traseul este marcat cu o cruce, de culoare portocalie, un marcaj improvizat nu un marcaj turistic obișnuit  . Noi l-am găsit din zona izvorului sulfuros de după Chilia lui Dionisie și până la Crucea Spătarului.

– de asemenea sunt prezente marcajele triunghi albastru și bandă roșie , ce apar sporadic. Marcajele se pot urmări împreună cu explicațiile din acest articol.

– circuitele de pe traseul tematic „Drumul Luanei” sunt marcate prin formate A4 plasticate prinse pe arbori, ce te ajută doar să-ți dai seama că ești pe poteca spre obiectivele scrise pe acel panou, fără a oferi informații suplimentare (direcție, timp, distanță). Și traseu tematic e cam mult spus, căci înafară de panouri informative ce au fost montate altă infrastuctură nu există.

• durată: 4h 1/2
• dificultate: mediu
• surse de apă: noi am optat pentru a lua apă suficientă în bagaj. În Poiana Cozanei este o sursă de apă lângă construcția de lemn ce se află în poiană și mai există un izvor sulfuros în drum spre Bisericuța lui Iosif dinspre Chilia lui Dionisie Torcătorul.

Util: – dacă nu vrei să-ți bați prea mult capul cu urmărirea traseului și vrei să vizitezi mai multe obiective din zonă, o recomandăm pe doamna Diana Gavrilă, ghid local și custode la Muzeul Chihlimbarului din Colți, un om cu multă dragoste față de aceste locuri și foarte bun cunoscător al întregii zone. Este un izvor nesecat de informații și un om foarte săritor, chiar dacă noi nu am avut ocazia să o avem ghid s-a oferit să ne explice traseul și a avut disponibilitate să o contactăm telefonic de pe traseu, în cazul în care avem nelămuriri legate de orientare;

– accesul se poate face până în satul Nucu cu mașina, drumul este neasfaltat și este îngust, sunt porțiuni unde nu încap două mașini simultan, iar ultima porțiune înainte de a intra în traseu în satul Nucu este pe o pantă descendentă destul de accentuată. Cu pricepere din partea șoferului și răbdare se poate parcurge drumul, noi am fost cu o mașină cu gardă la sol normală spre joasă, după ceva ploaie și a fost ok, dar cu precizarea faptului că am mers încet, din satul Aluniș până în satul Nucu sunt 17,3 km ce i-am parcurs în aproximativ o oră;

– dacă varianta de acces cu mașina nu-ți surâde, se poate ajunge din satul Aluniș, la picior pe poteci urmărind marcajele bandă roșie și triungi albastru , din nou rare;

– traseul este prin pădure, așadar recomandăm să ai la tine încălțări cu talpă aderentă pentru stabilitate pe pante;

– atenție la semnalul telefonic, este slab în zona traseului, însă în punctele mai înalte s-ar putea să ai noroc să prinzi semnal.

harta traseului realizat

harta traseu tematic Drumul Luanei

Poiana Cozanei

De unde am lăsat mașina urmăm un drum de exploatare, urmând Gârla Nucului, ajungem printre livezi și fânețe deasupta cărora se ridică stânci semețe, numite La Pieptene. Înaintăm încă puțin până ce în dreapta se deschide o frumoasă poiană, asemeni unui amfiteatru, cu versanți împăduriți și pinteni stâncoși. Este Poiana Cozanei, punctul de început al traseului nostru. 

Chilia lui Dionisie Torcătorul

Coborâm spre poiană și observăm două panouri unul în dreapta la liziera pădurii (ce duce spre Fundul Peșterii) și unul în stânga lângă un pinten stâncos (ce duce spre Chilia lui Dionisie). Lăsăm deocamdată panourile în urmă și urmăm poteca ce se conturează în stângă pintenului stâncos numit Piatra Peșterii, ce ascunde Chilia lui Dionisie.

Poteca urcă apoi în dreapta în spatele pintenului printre arbori și ajungem la scările ce urcă spre chilie, puțin dezamăgiți că scara din lemn ce o văzusem noi prin poze nu mai este, s-a păstrat doar scara mică, iar cea mare a fost înlocuită cu una metalică, care deși mai stabilă strică pitorescul locului. Urcăm să descoperim și micuța chilie săpată în stâncă, iar atmosfera ei ne transpune pentru câteva secunde într-un timp îndepărtat și ne imaginăm cum se desfășura viața aici. 

Numele chiliei se spune că ar veni de la ultimul pustnic, Dionisie, care se îndeletnicea cu torsul lânii. Chilia este atestată documentar în secolul al XVII-lea, însă existența crucilor de Malta și a unor inscripții ar indica folosirea acesteia încă din secolele III-IV d. Hr. Străveche sau nu, pe noi ne-a fascinat atmosfera locului și am pornit încântați să descoperim următor obiectiv.

Grota Fundul Peșterii 

De la Chilia lui Dionisie urmăm poteca ce coboară prin stânga spre Poiana Cozanei, pe o pantă destul de accentuată unde am găsit pe ici-colo și câte un marcaj bandă roșie . Am ajuns în dreptul panoului de informare despre chilie, iar de aici traversăm poiana spre următorul panou ce îl vedem în dreapta la liziera pădurii.

Poteca destul de evidentă ne urcă în fața grotei Fundul Peșterii, pe care apare un marcaj slab bandă roșie . Peștera este protejată cu un grilaj metalic cam inestetic, însă pereții acestui obiectiv se consideră a fi o arhivă istorică și de artă parietală, scoatem așadar frontalele să încercăm să deslușim inscripțiile bizare.

La prima vedere s-ar putea să nu te impresioneze peștera, fiind micuță. Fără a ști prea multe despre ea, sumedenia de inscripții poate părea neinteresantă mai ales că printre ele și-au lăsat amprenta semeni contemporani, motiv pentru care a apărut și grilajul. Însă grota Fundul Peşterii este considerată a fi cea mai importantă din punct de vedere istoric dintre așezările rupestre din zonă, datorită varietății mari de reprezentări ce apar pe pereții săi: pumnale, vârfuri de lănci, vârfuri de suliţă, lame cu franjuri, halebarde, desene solare, dar şi desene şi inscripţii de ordin creştin.

Analizând dovezile arheologice rezultă mai multe perioade de locuire ale peșterii, de unde și importanța deosebită ce i se ocordă:

• sfârşitul epocii bronzului şi începutul epocii fierului (2000-1200 î.Hr.), când comunităţile culturale de tip Monteoru şi cele din vestul Europei practicau cultul armelor, ca ecou al progreselor metalurgiei şi al încrederii omului cu armă în forţa sa;
• Hallsttat-ul târziu, sfârşitul primei epoci a fierului (sec. VI-IV î.Hr.), căreia îi corespunde reprezentările de pumnale tip „akinakes”;
• epoca feudală (sec. XIII-XVIII), incizii făcute de călugări sihaştri şi din sec. al XVII-lea, de închinătorii schitului rupestru Profiru ce a fost amenajat aici. Prima mențiune documentară a apărut în 1639 și ultima în 1733, dar dovezile arheologice indică funcționarea sa până în secolul al XVIII-lea. 

Continuăm traseul spre a descoperi și următoarele așezări rupestre întorcându-ne spre Chilia lui Dionisie și urcând panta din dreptul panoului informativ.

Util: o altă abordare a traseului din Poiana Cozanei poate fi vizitarea grotei Fundul Peșterii întâi, ca mai apoi să urci spre Chilia lui Dionisie fie prin partea dreaptă a Pietrei Peșterii unde se află panoul informativ pe o pantă mai abruptă, fie prin stânga Pietrei Peșterii pe o pantă mai prietenoasă. Ambele variante presupun o urcare foarte scurtă.

Bisericuța lui Iosif

Ajunși din nou în fața Chiliei lui Dionisie, urmăm poteca pe curbă de nivel către pădure, în scurt timp ajungem și la un izvor sulfuros. Pe această porțiune am întalnit și marcajul cu o cruce portocalie pe arbori, marcajul fiind unul improvizat, nu un marcaj turistic obișnuit . De la izvor poteca începe să urce în dreapta, remarcăm și marcajul triunghi albastru și în scurt timp ajungem în fața bisericuței săpate la baza unei stânci impunătoare,fiind cea mai impozantă şi bine conservată dintre așezările rupestre de la Nucu. Are hramul Sfântul Ioan Bogoslov (Ioan Evanghelistul).

Bisericuța ne fascinează încă de la prima privire, exteriorul fiind marcat de șanțuri ce aveau rol de scurgere a apelor de pe stâncă și locașuri de grinzi de susțineau probabil un pridvor. Toate acestea formează un interesant desen ce îți pune imaginația la încercare. Treptele precis tăiate în stâncă ne conduc spre interiorul acum auster, cu o fereastră de lumină și un igenios horn. Lumina ce intră timid în micuța încăpere și verdele crud al arborilor ce se zăresc prin deschideri creează o atmosferă de reverie.

Asupra vechimii ei se aștern mai multe ipoteze. Prezența simbolului paleocreștin al peștelui deasupra ușii a condus la ipoteza existenței acestui spațiu încă din secolele III-IV d. Hr, iar unele elemente arhitecturale plasează originea schitului în secolele X sau XIII. Prima atestare documentară este însă din 1587, iar ultima din 1733, deși folosirea sa a continuat ca locuință până în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Locul e atât de interesant încât aceste detalii nici nu prea contează, indiferent cât de vechi ar fi rămâne la fel de misterios și fascinant.

Agatonul Vechi  

Ne întoarcem în prezent 🙂 și urmăm poteca prin pădure conduși fiind de marcajul bandă roșie și cel cu cruce portocalie (marcaj improvizat) . Ajungem într-o zonă unde pădurea se mai rărește, probabil ca efect al defrișării, iar de aici poteca începe să urce prin dreapta. Începem să urcăm mai abrupt și întâlnim marcajul cruce portocalie, apoi triunghi albastru care ne indică direcția spre dreapta, pe curbă de nivel printre arbori și bolovani.

Ajungem în fața Agatonului Vechi numit și Dărâmătura, un vechi schit rupestru a cărei formă cu greu o deslușim acum, probabil dacă nu ar fi semnalizat ai putea trece pe lângă el crezând că e doar o stâncă mai interesantă. Totuși se deslușesc un soi de trepte ce te conduc spre ceea ce a fost cândva interiorul, de unde ni se deschide vederea asupra peisajului și a abrutului pe buza căruia a fost așezat schitul. Este o adevarată simbioză între aceste așezări și natură, cu siguranță cei care le-au locuit nu au căutat doar liniștea și singurătatea, ci au găsit calea spre înțelegerea profundă a ritmului lumii.

Agatonul Nou

Revenind la traseu urmărim marcajele bandă roșie , triunghi albastru și cruce portocalie (marcaj improvizat) , alternativ, pe poteca bine conturată prin pădure. O scurtă urcare din nou, pe o pantă înclinată ne aduce în scurt timp în fața Agatonului nou, care se află într-o stare mai bună față Agatonul Vechi, păstrându-se o parte a acoperișului, altarul și o chilie. Descoperim și un mic beci sub podea ce avea rol de ascunzătoare. Pereții poartă inscripții cu rol de pomelnic, întreg ansamblul având o atmosferă interesantă.

Schitul a fost atesat documentar în secolul al XVI-lea și are hramul Sfântul Ioan Zlataus (Ioan Gură de Aur) și pare-se că ar fi ctitorie a lui Neagoe Basarab a cărui nume apare în pomelnicul scris în slavonă. Atât de multă istorie este concentrată în acest areal, că avem impresia că ne plimbăm prin filele vii ale unei cărți de istorie, dar și mai fascinant e că totul se petrece în mijlocul naturii, o combinație inedită între natural și antropic.

Crucea Spătarului

Mai avem puțin de urcat prin dreapta față de Agatonul Nou pentru a ajunge în punctul cel mai înalt al acestui traseu, urmărind aceleași trei marcaje bandă roșie , triunghi albastru și crucea portocalie (marcaj improvizat) . Poteca ne aduce pe un vârf împădurit, aflat la altitudinea de 980 m unde ne întâmpină o cruce de piatră inscripționată ce poartă numele de Crucea Spătarului sau Crucea lui Agaton.

O veche legendă spune că această cruce ar fi fost amplasată aici  de către spătarul Cristea, un bogat boier din Țara Românească ce s-a ascuns în Munții Buzăului din calea turcilor. În semn de recunoștință a urcat crucea pe vârf cu efortul a 12 perechi de bivoli. Care o fi adevărul nu știm, dar cu siguranță locul poartă un aer de mister, căci nu la tot pasul vezi un asemenea artfecat în mijlocul pădurii.

Până în acest punct traseu a fost relativ ușor de urmărit, am reușit să ne orientăm bine chiar dacă harta traseului  tematic este mai degrabă o schemă. E și interesant oarecum acest necunoscut al traseului, căci te simți ca la o vânătoare de comori în care fiecare obiectiv este un indiciu spre a descoperi povestea locului.

Util:  de la Crucea Spătarului se poate ajunge la un loc de belvedere, aflat pe vârful Țurțudui. Poteca nu este marcată, se merge pe culmea din spatele crucii. Noi am ales să nu mergem pe Țurțudui întrucât se anunțau precipitații și doream să terminăm circuitul înainte de începe ploaia.

Lacul Mistreților

Pornim în descoperirea ultimei porțiuni de traseu, de la Crucea Spătarului coborâm pe acceași poteca spre Agatonul Nou și de aici mai coborâm puțin până în zona Agatonului Vechi. Poteca ce duce spre Lacul Mistreților se conturează spre stânga, marcajele fiind mai rare pe această porțiune, dar poteca este conturată. Coborâm destul de abrupt cam 10 minute și ajungem la un ochi de apă, care se dovedește a fi Lacul Mistreților, unde reîntâlnim marcajul bandă roșie și un marcaj pe arbore ce arată direcția către Agaton.

Schitul Fundătura

Aici am avut o mică ezitare în privința direcției de mers, întrucât a început ploaia și s-a întunecat atmosfera. După o mică lămurire telefonică primită de la ghidul binevoitor aflăm că poteca ce trebuie să o urmăm se află în stânga după lac. Era puțin mai greu de observat căci eram niște triunchiuri de arbori căzute chiar acolo. O coborâre abruptă, dar destul de scurtă ne aduce în fața ruinelor Schitului Fundătura, o mică încăpere de piatră îmbrăcată în mantie de mușchi.

Schitul se află sub Vârful Crucea Spătarului, iar aspectul său atât de contrastant cu împrejurimile te duce cu gândul că stânca în care a fost cioplit s-ar fi prăvălit chiar din vârful muntelui. Dimensiunea sa redusă și austeritatea sa greu îți permit să-ți imaginezi aici un schit cu toate spațiile necesare, ceea ce s-a păstrat fiind corpul bisericii cu hramul Schimbarea la Față.  Atestarea documentară plasează originile sale în secolul al XVII-lea, funcționând ca schit de călugări și apoi de maici până în secolul al XIX-lea.

Bucuroși că am reușit să vizităm toate așezările rupestre ce le-am pus pe listă petru această tură, nu ne mai rămâne decât să găsim drumul către Nucu. Urmăm așadar poteca ce ne scoate în scurt timp la o frumoasă poiană. La ieșirea din pădure observăm un drum de căruțe pe stânga, care atenție nu trebuie să-l urmezi, asta dacă nu vrei să ajungi în Găvănele, un sat aflat la 4 km de Nucu 🙂 . Direcția bună este în jos prin poiană și livezi, spre sud. Teoretic marcajul bandă roșie te conduce înapoi în Nucu, însă pe noi ne-a prins o ploaie zdravănă și nu am observat marcajele, dar am ajuns cu bine înapoi în sat în zona bisericii de lemn.  

Obiectivele ce le-am vizitat cu ocazia acestui circuit sunt printre cele mai cunoscute și mai bine păstrate din complexul așezărilor rupestre de la Nucu, dar se mai pot vizita și aceste obiective: Piatra Îngăurită, Piatra cu semne, Scaunele lui Negru Vodă și Vârful Țurțudui.

Am luat cu noi în suflet frumusețea locului și atmosfera magică a acestui loc, cu stânci bizare, arbori falnici, așezări străvechi și o doză de mister, un loc mai frumos decât ne inaginam înainte să-l vizităm și ce ne-a scos în cale oameni susprinzători de binevoitori – cinste lor, buzoienilor. Locul are o energie pozitivă ce ne-a însoțit întreg traseul, ce ne-a dat un sentiment de liniște și împlinire că am vizitat acest tărâm. Munții Buzăului sunt presărați de astfel de așezări și semne ale unui trecut îndepărat și îți recomandăm să descoperi ineditul acestor locuri!